emilian avrămescu

***

2012-02-10T11:10:00.001-08:00

Litoral 2011. M-am aia...

2011-05-23T01:30:00.000-07:00

Mamaia, 22 mai 2011: coşmelii, păpădii, bălării; maşini de fiţe, codiţe, pipiţe; manele, mărgele, merdenele; privaţi, colanţi, berbanţi; brichete, şosete, crochete; butice, burice, arşice; strigoi, noroi, gunoi; coteţe, poponeţe, tristeţe...

Déjà vu la Versailles, 2009.

2011-03-12T12:54:00.000-08:00

In R.E.M.

2010-11-03T05:19:00.001-07:00

Azi am aflat că ieri am câştigat toate procesele. Evident, este vorba despre toate procesele de ieri. Pesemne că am presimţit ceva, pentru că azi noapte am visat chiar că Înalta Noastră Curte Constituţională a hotărât că noua lege a educaţiei naţionale a fost adoptată cu încălcarea Legii fundamentale. Când m-am trezit mi-am zis că e posibil ca visul ăsta al meu să se împlinească azi. Şi m-am bucurat. M-am spălat pe faţă, mi-am băut cafeaua, mi-am dus copilul la grădiniţă şi am ajuns la serviciu. Am mai băut o cafea, am deschis calculatorul şi mi-am verificat termenele de judecată - au mai rămas multe şi săptămâna asta, atât cât a mai rămas din ea, din săptămâna asta, dar vor fi şi mai multe săptămâna viitoare. Într-o noapte am visat că o Înaltă Curte Extraordinară ne anulase toate procesele câştigate. M-am trezit speriat şi mi-am zis că visul ăsta nu trebuie să se împlinească niciodată. Îmi amintesc că în ziua aceea, după vis, m-am ridicat cu greu din pat, m-am spălat pe faţă, mi-am băut cafeaua, mi-am dus copila la grădiniţă şi am ajuns la serviciu. Am mai băut o cafea, am deschis calculatorul şi mi-am verificat termenele de judecată. Apoi am plecat la instanţă. În ziua aceea am câştigat toate procesele din ziua aceea. Am plecat de la serviciu împăcat, mi-am luat copila de la grădiniţă, am ajuns acasă, mi-am băut ceaiul şi am adormit aproape fericit. Am visat că visam că azi noapte am visat că noua lege a educaţiei naţionale era neconstituţională şi când m-am trezit fericit am vrut să-mi duc fetiţa la grădiniţă, dar mi-am dat seama că n-aveam cu ce, pentru că peste noapte cineva îmi furase maşina. Şi atunci m-am rugat în gând să fie doar un coşmar şi mi-am impus să mă trezesc; ceva în adâncul meu îmi spunea că e doar un vis urât, cu alte cuvinte eu visam că ştiu că visez. Şi am reuşit să mă trezesc. Maşina era la locul ei, în faţa blocului. M-am spălat pe faţă, mi-am băut cafeaua, mi-am dus copila la grădiniţă şi am ajuns la serviciu. Am mai băut o cafea, am deschis calculatorul şi mi-am verificat termenele de judecată - toate termenele de judecată erau şi ele acolo, la locul lor, în calcultor şi transcrise frumos pe fiecare dosar. Apoi am plecat la instanţă. Am pledat frumos şi sala m-a aplaudat. Dar în ziua aceea am pierdut toate procesele din ziua aceea. O, Doamne, atunci mi-am dorit să fie doar un coşmar. Am închis ochii, sperând să readorm, dar ceva în adâncul meu, în subconstientul meu, îmi spunea că n-ar trebui, pentru că, în cazul astă, m-aş putea trezi în visul în care mi se furase maşina. Asta n-ar fi fost o problemă, dacă aş fi ştiut sigur că am casco. Dar eu nu mai ştiam dacă am sau nu casco. Pe tema asta avusesem vise diferite şi contradictorii. Când aveam casco era bine, îmi puteam permite să mi se fure maşina, pentru că, astfel, aveam garanţia că voi câştiga toate procesele. Dar când n-aveam casco trebuia să fac în aşa fel încât să mă pot întoarce în visul în care doar visasem că mi se furase maşina, dar fără să pierd toate procesele din ziua aceea. Sau să visez în aşa fel, încât, deşi mi s-ar fi furat maşina şi aş fi avut casco, instanţa şi-ar fi schimbat practica şi mi-ar fi dat câştig de cauză în toate procesele. Or visul ăsta este extrem de greu de obţinut, atât de greu încât nu ştiu dacă mi-a reuşit vreodată. De fapt, nu-mi mai amintesc.
Dar problema mea e alta: în toate procesele pe care le-am câştigat s-au formulat recursuri. Dacă, Doamne fereşte, recursurile sunt admise, înseamnă că, finalmente, voi pierde procesele. Dacă pierd procesele, nu-mi mai fură maşina. Dar n-ar fi o problemă că-mi fură maşina, dacă visez că am casco. Deci, prefer să-mi fure maşina şi să câştig procesele, cu condiţia să fie în visul în care am casco. E complicat. Mai bine vând maşina. Mda, dar pentru asta trebuie să cer voie băncii care mi-a acordat creditul pentru maşină. Deci, eu n-am achitat încă maşina, ceea ce înseamnă că am casco, pentru că altfel banca nu mi-ar fi acordat creditul. Păi, Doamne, pe cale de consecinţă, voi pierde toate procesele?

P.S.
Să-mi spună cineva, dintre cei care mă cunosc, dacă am sau nu maşină în realitate. A fost visul meu din copilărie - e tot ce-mi amintesc. Poate pentru că mi-e somn foarte tare.

Cazinoul din Constanţa - o moarte care nu dovedeşte nimic ?

2010-07-09T00:14:00.000-07:00

Cazinoul din Constanţa, simbol al oraşului şi loc de promenadă, atracţie turistică, purtând valenţe istorice şi arhitectonice, este lăsat în paragină. De altfel, toate împrejurimile Cazinoului vorbesc despre delăsare, dezinteres şi dezordine. Atmosfera e sumbră, apăsătoare, săracă. Nu doar clădirea Cazinoului cade pe zi ce trece în ruină, ci şi zona verde, ce se întinde de-a lungul falezei.
Nu cunosc interesele economice sau politice care stau în spatele acestei situaţii (deşi nu mi-e greu să le bănuiesc şi, oricum, presa a scris despre asta). Nu cunosc problemele de ordin juridic sau administrativ, care ar putea fi invocate, fie în mod obiectiv, fie drept pretext, pentru o eventuală justificare şi, sincer să fiu, nici nu mă interesează. Nu mai vreau să aud justificări! Vreau fapte! Şi vreau să spun că mă simt jignit, ca şi constanţean, când văd ceea se întâmplă. Să le fie ruşine tuturor celor cărora le stă în putere să întreprindă ceva şi nu o fac sau nu au facut-o !

Aşa arată astăzi Cazinoul din Constanţa, monument de arhitectură

Degradarea a cuprins întreaga clădire

Grădinile suspendate ale Cazinoului din Constanţa, probabil o nouă atracţie turistică

Ferestre spre Europa turistică

Aşa-zisa faleză

Locul unde administraţia Mazăre ar putea amplasa o barieră, eventual cu avertismentul "zonă periculoasă !"

Amenajare cu bălării

Gard viu mort

Amenajare cu bălării şi gard viu în moarte clinică

Tridentul lui Neptun - Anonim, cca 2010 (instalaţie)

Estetică şi eleganţă - Anonim, cca. 2010 (ulei pe asfalt)

Obiective turistice şi spaţii comerciale

Celebrii "brăduţi" pitici, marca administraţiei Mazăre, care au împânzit tot oraşul, au costat o gramadă de bani, şi care n-au nicio legătură cu o zonă marină, dar nici cu estetica amenajării unui spaţiu verde pe o faleză (părerea mea)

Gunoiul din spatele gunoiului

Cazinoul din Constanţa - perspectivă (sumbră)

Cheile Dobrogei - Mânăstirea Casian

2010-07-01T10:04:00.000-07:00

Copac - Mânăstirea Casian

Panoramă - Peştera Sf. Casian

Şopârlă - Peştera Sf. Casian

Cheile Dobrogei - ansamblu

Cheile Dobrogei - detaliu

Amsterdam

2010-06-08T01:49:00.000-07:00

Koln

2010-05-23T23:28:00.000-07:00

Jurnal belgian 2010. Ziua intai

2010-05-21T07:54:00.000-07:00

Parc din Liege

Gara din Liege, tehnologie si arhitectura de inalta clasa

Liege, raul Meuse

LaLLL

2010-04-15T12:02:00.000-07:00

Comunicare

2010-04-13T11:48:00.000-07:00

the wall

2010-04-05T02:44:00.000-07:00

La cinci copaci şi ceva

2010-03-29T02:06:00.000-07:00

pour l'amour du...

2010-02-08T06:26:00.000-08:00

Ilinca

2010-01-25T06:05:00.000-08:00

Cadrane

2010-01-24T10:26:00.000-08:00

Dom' Primar

2010-01-21T04:28:00.001-08:00

E mic la stat şi rotofei. Are degetele scurte şi groase, cărnoase. Ghiulul imens, de aur, de o formă nedefinită, ca un sigiliu medieval, îi sugrumă inelarul. Poartă şapcă neagră, de brigadier şi geacă de fâş asortată cu pantalonii un pic prea scurţi, din stofă sintetică. În biroul mic şi închesuit zac, de-a valma, hârţoage, calendare de la ultima campanie electorală, diplome de excelenţă primite de la partid, dar şi un bidon mare şi gol, din plastic; steagul României şi cel al Uniunii ornează un întreg perete – sunt prinse precum ştergarele româneşti, dar printre faldurile generoase se vede praful de-un deşte. În loc de faţă de masă, de asemenea, steagul Uniunii Europene, cam tocit, încât stelele galbene abia se mai zăresc. Iar peste scaunul ergonomic, din piele, ca să nu se murdărească (scaunul), în loc de husă, din nou, drapelul României. Se aşează cu curu’ pe el (pe drapel). El este Primarul.
Ştie de ce suntem acolo, deşi noi încercăm să-i facem o mică introducere, de protocol. Ne ia direct: “Aţi venit pentru deconturilii de navetă! O să le dau banii, da’ să ştiţi că profesorii nu e serioşi. Le-am spus că dacă imi face echipă de dansuri populare, mă duc la Târgu-Jiu să le cumpăr costume. Ei, nimic... E oameni cu carte, da’ degeaba, nu face nimic pentru sat, o serbare, o activitate artistică. Să ştie şi copiii să joace de-ale noastre, un tangou şi un şlagăr. Şi io am un fix: să nu văd cafele şi ţigări în şcoală! Hai, o cafea să bea, da’ să nu vadă copiii. La şcoala are de toate, le-am băgat centrală. Io, pentru copii, pentru copii o fac, să fie cald. Şcoala mică o dărâm. Fac alta, una mare, cum vreau io. Şi io vreau s–o fac cu un hol mare. Şi să pun pă un perete toţi voievozii care a fost ai noştri; şi pă un perete tablourile cu scriitori. Să fie frumos. Şi vreau...cum îi zice? D-ăsta dă biologie, laborator.”
Cineva bate la uşă. Intră. “Ăsta e ?", întreabă tipul. Primarul îi face semn că da. Omu’ se apleacă, ia bidonul gol şi iese.
Discuţia noastră continuă. Ne spune că aşteaptă să se facă odată descentralizarea, pentru că vrea să pună el directorul de şcoală şi să-i controleze pe profesori. Pentru că acum nu vor să fie controlaţi. Până atunci vrea să vorbească cu viitorul inspector şcolar general, care va fi numit în curând. Sunt colegi de partid şi, zice el, o să facă împreună ordine în şcoală. Ne mărturiseşte sincer că visează la ziua când toate cadrele didactice vor fi oameni din sat. L-ar costa mai puţin, că n-ar trebui să asigure bani de transport. L-aş întreba cum crede el că vor dori copiii din sat să fie viitorii profesori, dacă nu vor avea lângă ei, în tot acest răstimp, dascăli adevăraţi. Renunţ însă; n-ar înţelege.
Plecăm cu promisiunea că decontul se va da, că tot s-a votat bugetul pe 2009. Ieşim din primărie, pe aleea cu gărduleţ vopsit în roşu, galben şi albastru. Trecem pe lângă un Logan roşu, model nou; pe numărul de înmatriculare ghicim iniţialele primăriei. Deci, bani ar fi...
Traversăm şoseaua, la şcoală. Miroase a clădire bătrână, ponosită. În cancelarie - mobilier rudimentar, vechi de 30-40 de ani, un calculator, imprimantă, copiator; pe un perete un cuier confecţionat artizanal din plăci de parchet laminat. E linişte-orele sunt în plină desfăşurare. Păşim în hol. Nu e nici prea mare, nici prea mic. Caut cu înfrigurare pereţii: niciun voievod. Nici măcar tabloul cu Nicuşor Constantinescu, "voievodul intersecţiilor" şi prezidentul de Consiliu Judeţean.

Jurnal parizian

2010-01-14T05:18:00.000-08:00

Jurnal belgian- Bruges (II)

2010-01-14T05:06:00.001-08:00

Mai ascult...

2009-10-09T01:32:00.000-07:00

Cafeneaua mea preferata

2009-09-27T23:03:00.000-07:00

Călători ai nimănui - Adrian Berinde

2009-08-31T01:36:00.000-07:00

Jurnal belgian - Bruges

2009-07-06T23:32:00.000-07:00

Antique

2009-06-22T11:57:00.000-07:00

***

2009-05-22T12:09:00.000-07:00

Bulgaria, the land of choice...

2009-05-04T04:21:00.000-07:00

Prima ieşire din ţară, după 15 ani. Nu prea departe - "peste drum", în Bulgaria, la Nessebar, staţiune ridicată lângă unul dintre cele mai vechi oraşe din Europa, construit pe vechile ruine ale aşezării trace Mesambria. Am plecat din ţară mai curând cu marea curiozitate de a verifica "mitul" turismului bulgăresc, despre care auzisem doar lucruri bune. Într-adevar, în cea mai mare măsură se verifică. Trecând peste faptul că staţiunea este pe jumătate un şantier (numărul construcţiilor noi şi a celor în curs de finalizare este impresionant pe toată coasta bulgărească), raportul calitate-preţ pentru serviciile oferite este unul imbatabil. Multă apă se va mai evapora din Marea Neagră până când turismul de pe litoralul românesc va putea ţine pasul cu cel bulgăresc. Chiar dacă mai au de pus la punct unele aspecte (drumurile, de exemplu, sunt foarte proaste), bulgarii îşi fac treaba mai mult decât decent. Şi chiar dacă cele 4 stele bulgăreşti sunt de nivelul a 3 stele de-ale noastre, condiţiile de cazare sunt absolut mulţumitoare, chiar şi pentru cei mai pretenţioşi.

Vechiul Nessebar, amplasat pe o peninsulă, merită vizitat ! “Mesambria” însemna “oraşul lui Melsa”, probabil întemeietorul aşezării, şi a fost dat de greci atunci când au colonizat aşezarea în anul 510 după Christos.

În anul 72 după Christos oraşul a fost ocupat de Imperiul Roman care a instalat o garnizoană puternică, devenind o aşezare foarte importantă în epocă. A început din nou să joace un rol mai mare în secolele III-IV. În jurul anului 680 Nessebar a devenit un centru episcopal, iar în secolele VII-VIII a devenit un important şi puternic port bizantin.

Patronul oraşului a fost ales zeul Apolo, grecii construind un templu şi un teatru în onoarea sa. Din secolul 3 după Christos aici încep să fie bătute monede de aur.

În 1956 oraşul a fost proclamat rezervaţie arhitecturală şi arheologică. Ruinele antice ale zidurilor fortificate, cu porţi, care datează din secolele III-IV, bisericile din secolele V-VI, cele păstrate din secolele X-XI, din perioada medievală şi cele 60 de case din perioada renaşterii dau oraşului, şi în prezent, o atmosferă cu totul specială.

Întoarcerea spre ţară mi-a adus o altă surpriză: Balcic. Aici se află Castelul din Balcic, reşedinţa de vară preferată a Reginei Maria, înconjurat de o la fel de celebră grădină botanică, unicat în Europa centrală şi de est, în special datorită colecţiei de cactuşi.

Datorită versanţilor de calcar din perimetrul său, localitatea a fost supranumită Oraşul Alb. Întreaga zonă a fost numită Coasta de Argint din aceleaşi motive.

Mi-am promis să mă întorc, negreşit, la Balcic.

Sursa informaţiilor şi datelor istorice: http://ro.wikipedia.org

La 35

2009-04-25T03:08:00.001-07:00

Cineva m-a întrebat cum mă simt acum, la 35 de ani. Şi i-am răspuns că mă simt ca la 34, ca la 33, şi, într-un fel şi-n anumite privinţe, ca la 20. Doar că am cam ieşit din garanţie... După o săptămână de la împlinirea prescripţiei, văd că nu simt nevoia să dau kilometrajul înapoi...

stop

2009-03-22T08:51:00.000-07:00

Dom' Primar

2009-03-04T12:22:00.001-08:00

1964 - un american la Bucureşti

2009-02-10T05:53:00.000-08:00

Foarte interesant ! Iată aici câteva fotografii făcute de un cetăţean american în Bucureştiul anului 1964. O preluare de pe http://blog.alexgalmeanu.com/

De ce iar?

2008-11-11T09:51:00.000-08:00

Lucrez de aproape 10 ani pentru mişcarea sindicală din învăţământ. Debutul meu în profesie a coincis cu procesul intentat sindicatului din Constanţa de către inspectoratul şcolar pentru declanşarea grevei din ’99 - 2000. Am pierdut atunci, în primă instanţa, dar am câştigat în recurs. Constanţa a fost atunci unul dintre judeţele unde sindicatul a fost târât în judecată sub acuzaţia de grevă ilegală. Am avut noroc pentru că parcursesem toţi paşii ceruţi de lege pentru a putea desfăşura greva în linişte.Am ţinut să rememorez această situaţie, tocmai pentru că ea pare uitată, mai ales de către liderii naţionali. Şi atunci, ca şi acum şi ca întotdeauna, sindicatele judeţene au fost lăsate să ţină singure în mână cartoful fierbinte al conflictului de muncă. Greva de atunci a fost un succes (dacă imi amintesc bine, s-a obţinut o creştere salarială medie de aproximativ 70%) dar sacrificiul membrilor de sindicat a fost imens. S-a spus chiar că acea majorare a fost posibilă tocmai ca urmare a economiilor salariale făcute pe perioada grevei. Vremurile erau însă altele...Vremurile s-au schimbat. Elevii de atunci au devenit profesorii de astăzi. Guvernele s-au schimbat. Politica? Hmm... Parcă şi ea s-a schimbat puţin. A rămas o curvă, dar a devenit o curvă de lux. Lumea s-a schimbat şi ea. Atunci, ce nu s-a schimbat? Mişcarea sindicală nu prea s-a schimbat. Liderii sindicali nu s-au schimbat şi nici nu s-au preschimbat. Şi-atunci, să ne mai întoarcem cu 10 ani în urmă? Nu e nevoie, ei sunt aici ca şi atunci, ca şi acum; şi ca întotdeauna parcă. Evident, nu s-a schimbat nimic nici în privinţa statutului dascălilor noştri. Agonia sistemului de învăţământ românesc continuă.Acum s-a hotărât, din nou: GREVĂ ! Să fie aceasta singura soluţie? Nu ştiu, poate. Eu cred însă că, întotdeauna, grevă este ultima soluţie şi nu singura soluţie. Această grevă putea şi poate fi evitată. Ar trebui evitată, mai ales pentru că nu are acoperire legală (dar să nu intrăm în amănunte de ordin juridic). Oricum, mai cred cu tărie că situaţia actuală este consecinţa clară a lipsei oricărei strategii a federaţiilor sindicale, a inabilităţii acestora de a-şi pregăti şi de a-şi lansa mesajele catre opinia publica in mod coerent, organizat, pragmatic şi programatic. Citeam undeva că, pentru a-şi atinge obiectivele, orice organizaţie trebuie să fie comunicantă, iar comunicarea trebuie să fie organizată. Mişcarea sindicală din învăţământul nostru este încă organizată după principii semiprofesioniste. Mesajele organizaţiilor sindicale, lansate sincopat, fără imaginaţie, fără coerenţă, fără forţă şi fără viziune au fost nu doar incorect interpretate de opinia publică, dar, de multe ori, nici măcar nu au fost receptate sau, mai rău, s-au întors împotriva lor. În plus, supraexpunerea mediatică a aceloraşi lideri, debitânt în mod exasperant aceleaşi discursuri lipsite de conţinut, au accentuat această impresie de amatorism, de treabă făcută la plesneală. Pentru mine este clar că inexistenţa unui plan de comunicare profesionist este ceea ce dăunează cel mai mult mişcării sindicale din învăţământ. De altfel, acest lucru poate fi observat cu uşurinţă în momente de criză ca aceasta, prin care trecem acum. Pentru că nu ştiu, nu pot sau nu vor să-şi elaboreze o politică proactivă, organizaţiile sindicale naţionale sunt prinse mereu pe picior greşit în jocul politic. Atitudinea lor este mereu una reactivă, în aşteptarea mutării adversarului. Iar când adversarul face o mutare surpriză, liderii noştri naţionali intră în panică, par că se dau de ceasul morţii şi, în final, îşi îndreaptă privirile rugătoare spre masa de manevră - sindicatele din teritoriu. Adică, ceva de genul: nu noi, hotărâţi voi cum e mai bine pentru noi, căci voi ne faceţi pe noi ceea ce suntem, iar noi vă facem pe voi...Cred că e momentul ca federaţiile sindicale să-şi asume acest eşec, această criză în care s-a ajuns, în primul rând, din cauza unor greşeli de leadership sindical.De aceea, cred că este nevoie ca organizaţiile sindicale din învăţământ să-şi lanseze strategii clare, planuri de comunicare şi de gestionarea a crizelor, politici proactive şi purtători de imagine veritabili, puternici, sinceri şi necompromişi. E nevoie, dacă vreţi, de un fel de profilaxie organizaţională. Şi, pentru că încă persistă multe corpuri străine în această mişcare sindicală, poate că e nevoie şi de o detoxifiere.

Monologuri Marin Mincu – Mircea Ţuglea

2008-10-15T00:11:00.000-07:00

- Stimabile Mircea Ţuglea, te pregăteşti să scoţi o nouă carte de poezie, „cu păpădii”, cum îi spui dumneata. Nu ştiu dacă va mai fi publicată la editura Pontica, aşa cum s-a întâmplat cu primele două (Proezia şi mircea ţuglea, ba chiar şi cu teza de doctorat, pe numele ei Reactualizarea sensului). Am observat însă că de titlurile cărţilor dumitale se leagă câteva întâmplări ciudate: nu de mult citeam un interviu acordat de Sorin Dinco lui Emilian Avrămescu în care acesta se întreba: „Ce contează în evoluţia formelor poeziei româneşti faptul că nu Mircea Ţuglea, ci Sorin Dinco a «inventat» Proezia?”. Apoi, chiar Reactualizarea sensului a apărut cu titlul schimbat de către editor. De cartea care îţi poartă numele (cu minusculă!) nu s-a putut lega mai nimeni, deşi eu însumi am afirmat că urmează/copiază tradiţia avangardistă. Poate că Păpădiile să aibă o soartă mai bună, ce zici?
citeşte mai departe aici

Am lansat sinvlex

2008-10-02T05:30:00.000-07:00

Am lansat sinvlex - blog independent despre sindicate * învăţământ * lege

"Pe naiba! Eşti tot acolo, în acelaşi sens, cu crucea aia în spate"- Interviu cu Sorin Dinco

2008-05-22T10:05:00.001-07:00

Sorin Tudor Dinco (n. 1972, Tulcea) face parte din Grupul de la Constanţa. Este un poet şi publicist român actual, membru fondator al Cenaclului de Marţi şi al Asociaţiei Arte&Litere ASALT. Studii de litere, finalizate în 1996. În prezent este doctorand şi moderator al blogului literar alternativ Hyperliteratura. Îşi aşteaptă cititorii şi în Hotel Chiustenge. El este sufletul grupării literare Frăţia Chiustenge.

AvE:
- Sorin Dinco, ne vedem foarte rar în ultimii ani (să tot fie vreo zece), pentru că acum îţi faci de lucru prin părţile Buzăului. Dar originile tale sunt dobrogene, sper că n-ai uitat... Cum priveşti acum spre spaţiul acesta? Înapoi cu mânie, cu coada ochiului, pe sub sprâncene...?

S.D.:
- Heh! Dobrogea? E pământul meu bun. E ”Pământ Bun”, dacă dobrogenii au uitat unde se află, asta e cheia: ”pământ bun”. Să o mai spun încă o dată? Etimologiceşte? Gugălind, vor afla… Cum să uit ceea ce mi-a dat şutul fundamenrtal în… fund? Tu ştii că am fugit din satul meu - Fântâna Mare/Başpunar - îngrozit de ideea că sistematizarea comunistă îmi va fura colţul de casă în care mă jucam cu prietenii de pe stradă? Copilăria mea - a multora dintre noi, sunt sigur - e o poveste a unei nesfîrşite îngroziri, pe care ne-am priceput sau nu să o camuflăm în fantasmagorii. Într-una din serile campaniilor agricole, am dat foc bucătariei părinteşti. Eram singur acasă. Mama cred că ponta gloriile cu grîu şi tata îşi vâra mâna în vacile din zootehnie. Cînd au venit acasă, mi-au iertat stângăcia cu care am vrut să pun lemne pe foc lăsînd flăcările să aprindă ţoalele de pe pereţi. Am zis atunci că lumea în care mă aflam era încă bună. Genetic, eram dotat cu acel organ al percepţiei ”au dehors”. Dar asta numai pe un pământ mereu bun…

AvE:
- Ca student la „Ovidius” (şi puţin după) ai făcut parte din ,,Cenaclul de Marţi”, iniţiat de profesorul şi scriitorul Marin Mincu. Ce se mai poate spune acum despre acest cenaclu ?

S.D.:
- Cine este Mincu? Marin Mincu? A, tipul ăla care s-a autoexilat la Chiustenge? Ăla care a creat UNIVERSITATEA? Nu, pe bune… Ce fraier! Se pot spune multe pentru nostalgici şi istoria literaturii române. Dar şi nimic. Ce preferi? Personal, îi iubesc pe nostalgici - chiar mă gândeam să fac un fel de fan-club. Dar îi urăsc pe istoricii literaturii române. De ce îi urăsc? Pentru că sunt, ăştia care au crescut, nişte ignoranţi. După modelul celor care au fost. Dovedesc prin această remarcă tot un soi de ignoranţă - marcă a culturii române, încă necoaptă sau ”forever young”. Ce contează în evoluţia formelor poeziei româneşti faptul că nu Mircea Ţuglea, ci Sorin Dinco a ”inventat” Proezia? Păi, într-un fel contează: ambii sunt buni prieteni, că aşa au rămas din 1991, când au înfiinţat ”Cenaclul fără nume”, tăticul Cenaclului de Marţi…

AvE:
- Dacă timpul pe(trecut) la Constanţa poate fi considerat (cu voia ta, ai dreptul să mă contrazici) un fel de perioadă de formare, înseamnă că acum te afli cumva în perioada de reformare?

S.D.:
- Nu, de reformulare. Te naşti cu ceva de care nu vei mai avea niciodată şansa să scapi. Crucea asta creşte în spinarea ta, o vezi cât e de grea la adolescenţă, îţi dai aere că o poţi urca pe muntele ”ăla”, te înhami cu trup şi suflet la chestie şi urci. Undeva, anii îţi spun că ai luat-o invers, pe aceeaşi pantă, dar invers. Pe naiba! Eşti tot acolo, în acelaşi sens, cu crucea aia în spate. Reformulez, dragul meu, reformulez…

AvE:
- Cum vezi viitorul acestui “sat de vacanţă culturală”, cum este Constanţa?

S.D.:
- Satul de vacanţă… Suntem în registru nostalgic, nu? Emi, îmi aduce aminte de parcul Tăbăcărie. Era un ”semn” al Constanţei, cu casele lui de peste tot din Românica, ambalate cu lăutari care au fost, mai apoi, înlocuiţi de boxele alea gălăgioase, de nu mai trăgea nici măcar un peşte din lacul Mamaia… Nu pot rupe în două ”satul de vacanţă” de bărcile rudimentare care pluteau pe lac. E un tot organic, înţelegi? Pe lacul Tăbăcărie l-am înjurat pe Dumnezeu - ferească-mă! I-am spus, după ce mi-am dus barca în miezul lacului, să nu mă audă chiustengeanul - băi! Trăzneşte-mă! Acu-acu! şi nu m-a trăznit… Iată de ce sunt mereu încurcate căile Domnului… Bine, eu am înţeles întrebarea ta, dar fac pe prostul şi trag de timp. Chiustenge îşi trăieşte istoria din care s-a născut. Odată, s-a numit ”Tomis”. Iar istoria, în treburile astea, e foarte ciufută, în sensul că nu vrea să se reediteze. Mugur Grosu şi Mare Nostrum (gugăliţi, stimaţi cititori, gugăliţi şi veţi afla) sunt mai aproape de noul ”spirit” (în măsura în care spiritul s-a tras în lingourile materialităţii) al Chiustengei…

AvE:
- Am văzut că eşti foarte activ ca “blogăr”. De asemenea, ai lansat mai multe proiecte literare/culturale pe Internet. E adevărat, paradigma comunicării s-a schimbat în ultimul deceniu, iar în ultimii ani chiar s-a preschimbat. Acum e la modă sintagma “Eşti pe Internet, deci exişti!”. Nu cumva, în mod paradoxal, spaţiul acesta virtual ne subjugă în loc să ne elibereze, nu cumva ne paşte un soi de sevraj virtual?

S.D.:
- Păi, tu nu ai auzit cât câştigă un blogăr profesionist? O-ho-hooo… Eu am început blogăreala în 2003, cînd - credeţi-mă - puţini din actualii mainstream-i ştiau cu ce se mînâncă o haştemeleală, o hrefuială sau un cod-sursă. Dar, m-am lăudat prea mult. Blog-ul a ajuns un fel de steroid al personalităţii, o Viagra ( automat, word-ul îmi capitalizează acest cuvânt de maximă potenţă - Viagra) a celor mulţi şi umili (observi rebreniana parafrază). Netul e un rău necesar. Le explicam elevilor mei cât de îngustă este calea acestei necesităţi: orice pas în lături e căderea în abisul pornografiei. Asta nu înseamnă neapărat SEX. Ci decăderea speciei umane - oau! ce-am zis-o! - fustele ei ridicate. Blogul este, în ultima instanţă probată de mine, o fustă ridicată. Indecentă, aşadar, hiperpopularizare a celor mai ascunse instincte ale speciei animaliceşti. Te-am derutat, nu? Doar eşti şi tu - cine nu mai este? - un ”proprietar” de blog. Eu sunt criminal de sincer pe blogul meu. Atât de criminal, încât îmi vine să îmi tai venele recitind ce postez. Aştept după orice postare să mă închidă CIA, Mossad, KGB, nicidecum SRI. Dar, mai ştii de unde sare iepurele… Aista-i chestiunea! No, rareori, când am timp să-mi lecturez blogul, mă autosurprind şi mă autoflagelez. Suntem, mohicanule, în ţesătura unei lumi pe care nu o vom popula niciodată - iată web-ul! În toate formele lui, văzute şi încă ne_

AvE:
- Acum eşti profesor, jurnalist şi, nu în ultimul rând, eu aş zice chiar în primul rând, scriitor. Spuneai într-un articol publicat pe blog ca le-ai marturist elevilor ca nu-ţi place în învăţământ. N-ai detaliat. Poţi să o faci acum?

S.D.:
- Ok, detaliez… Ce? De unde ştiu cititorii tăi ce nu am detaliat? Să fie întâi profi şi apoi vorbim…

AvE:
- Ce ştiu elevii tăi despre activitatea ta literară?

S.D.:
- Activitatea mea literară e o ”afacere” personală. Trăim în România şi asta ne ocupă toată… intimtatea!

AvE:
- Dar colegii de cancelarie?

S.D.:
- Sunt puţini cei care mă cunosc şi extrem de puţini cei care ştiu că scriu. Se spune despre cancelarii că ar fi nişte duplicate ale fraternităţii. Nimic mai fals! Cancelariile sunt purgatorii, după care depinde de situaţie încotro o iei: spre Infern (atenţie la motto-ul dantesc!) sau spre Paradis (hei! Never say never…) E un lucru clar: când intri în învăţământ, asigură-te că ai tot cazarmamentul în dotare, de acasă.

AvE:
- Rămâi în învăţământ?

S.D.:
- Nu! Dă-mi voie să sper că NU! De fapt, hai să fiu realist… am văzut atâţia colegi care au intrat ”după mine” în sistem… aveam ceva ani peste ei să îmi permit să le dau un sfat (ce ticălos!): hei, dacă nu cresc rădăcini, smulgeţi-vă mai repede! Maria Crudu, fostă profesoară în Liceul ”Călinescu” din Constanţa (oh, cât îmi doresc să vadă rîndurile astea care urmează!), mi-a spus, în practica pedagogică din studenţie, că aş avea ”har”. Am 11 ani de dăscălie… Nu ştiu nici acum dacă aşa ar fi treaba asta, cu harul… O să plec din învăţământ, dar tot în el mă voi cantona, la propriu. Nu dezvălui detaliile…să nu-mi fure vreun pasionat idea!

AvE:
- În fapt, în România, avem un minister/ministru al educaţiei sau doar un minister/ministru al învăţământului?

S.D.:
- Ups! Mi s-a spus, ca ziarist, că am deranjat ministerul, ARACIP-ul şi altele. În ziarul în care public articole pe învăţământ de aproape zece ani, primesc cele mai entuziasmate înjurături când scriu despre ministru. Subiectul tabu! Mă şi minunez de cât de mult pot crede muritorii în muritorii lor aleşi. Mostră: acum câteva zile, am scris despre o olimpiadă naţională, remarcând faptul că, graţie unui inimos şi tânăr profesor local, olimpiada asta a fost organizată la Buzău. Ştii ce mi s-a reproşat? Că am lăudat acest profesor. Şi ştii cine mi-a reproşat? Profesorul ”lăudat”.

AvE:
- Pe când o lansare de carte la Constanţa?

S.D.:
- Pe foarte curând. Editura Polirom trebuie să mai confrime. Mă rog, mai am vreo două-trei edituri care ar trebui să confirme. La anii mei (doar 35…), nu cer prea mult, nu? Şi, dacă cer prea mult, ăsta să fie păcatul meu…

AvE:
- Mulţumesc! Să ne revedem cu bine pe Messenger...